|
|
|
|
|
cotidianul.ro, 09 august 2012 |
Magdalena Popa Buluc |
Puccini: La Bohčme, Salzburger Festspiele, 4. August 2012
|
O sală în delir pentru tenorul Jonas Kaufmann
|
|
Vineri seară, la cea de a doua reprezentaţie cu “Boema” de la
Festivalul de la Salzburg, directorul artistic Alexander Pereira, aşezat în
faţa scenei, anunţa în ultimul moment că Piotr Beczala, interpretul din
rolul principal, este bolnav şi deci nu poate intra în scenă, “aşa încât
suntem obligaţi să începem cu 40 de minute întârziere”. Dar fluierăturile şi
“buuu-rile” publicului l-au împiedicat să termine fraza. În sfârşit, el a
continuat: “Rolul lui Rodolfo va fi interpretat de Jonas Kaufmann”. O nouă
întrerupere, de data aceasta în uralele publicului.
Tenorul Jonas
Kaufmann a trebuit să-l înlocuiască pe Piotr Beczala în rolul Rodolfo din
“Boema”. Jonas Kaufmann se afla la Festival pentru a cânta rolul lui Bachus
din “Ariadna la Naxos”, de Richard Strauss, unul dintre rolurile grele ale
repertoriului. Renunţând la seara de relache, el a preluat din mers rolul
lui Rodolfo.
Atmosfera s-a electrizat atunci când vocea caldă şi
clară a lui Kaufmann s-a împletit cu cea de un magnetism carnal unic a Annei
Netrebko. Amândoi ştiu ce înseamnă să cânţi senzual. Iar soprana a strălucit
literalmente.
Această interpretare de o seară a prilejuit un magnific
spectacol.
Montarea lui Damiano Michieletto, noua mascotă a
regiei de operă, este îndrăzneaţă. În decorul spectacular, viaţa boemei e
transportată în zilele noastre, într-un Paris gigantic din anul 2012, în
care realismul personajelor contrastează cu scena abstractă şi poetică. În
acest oraş stil hartă Google, Rodolphe mânuieşte camera de luat vederi, şi
nu stiloul, negustorul de jucării e deghizat în Spiderman, cafeneaua “Momus”
este un mare magazin în care copiii primesc cadou de Crăciun un computer…
Anna Netrebko intră în scenă machiată puternic, cu capul vârât între
umeri, fumează, cu piercinguri peste tot, cu ciorapi cu fire duse şi cizme,
cu o fustă scurtă. “Nu ştim nimic despre ea, nu ocupă niciun loc în
societate. Pare o femeie care şi-a aruncat peste bord viaţa, care ne-o
aminteşte pe Amy Winehouse, femeia fragilă şi sentimentală care consuma
antidepresive”. Astfel a întruchipat-o regizorul Damiano Michieletto pe
Mimi. Este pentru prima dată când această operă ajunge pe scena de la
Salzburg, în cei 92 de ani de existenţă a festivalului.
Publicul se
amuză de această modernitate. Cronicarul francez Christian Merlin a făcut
remarca potrivit căreia “regizorul a căzut într-o anume facilitate,
propunând imagini, doar imagini, trecând pe lângă esenţial. În perioada
2012-2013, Michieletto va semna opt puneri în scenă, dovedindu-se mai mult
adeptul unei industrii de operă decât al creaţiei. La pupitrul Filarmonicii
din Viena, Daniele Gatti a fost formidabil, surprinzând prin vivacitatea
primelor două tablouri”.
Cronicarul muzical Valerio Cappelli
titrează: “Michieletto cucereşte Salzburgul, convingând cu versiunea «dark»
a «Boemei»”. Regizorul veneţian de 37 de ani, cu figură de tânăr răzvrătit,
a fost viu aplaudat pentru această punere în scenă, dincolo de canoane. În
viziunea sa, Mimi aminteşte de cântăreaţa Amy Winehouse.
Se ridică
cortina şi apare o fereastră enormă, pe care se preling picături mari de
ploaie, simbolul care închide în el o istorie de viaţă. Patru saltele,
câteva cărţi, o cameră de filmat, o sobă, un poster al unui oraş turistic de
la Marea Roşie, prins pe perete cu scotch, puţine obiecte, fiecare dintre
ele povestind despre oamenii care locuiesc acolo.
Rodolfo are
ochelari şi este un realizator de video, scrie scenarii care îi sunt
refuzate, visează să facă cinema, şi-ar dori să fie un Ridley Scott.
Marcello (Massimo Cavalletti) este un grafician de publicitate, cu aspiraţii
frustrate, care-şi urăşte munca, simţind că viaţa sa e ratată. Shaunard
(Alessio Arduini) este un muzician care cântă la saxofon, puţin cam zănatec,
Colline (Carlo Colombara) este diferit de alţii, casa sa este ţinută în
ordine, nu-l interesează femeile, este ironic şi melancolic.
În cel
de al doilea act este evocat un centru comercial, iar fereastra se deschide
pe o hartă Google a Parisului. În faţa unui magazin sunt aşezate diferite
genţi, de la Gucci la Vuitton. Apoi apare Moş Crăciun cu renul său, care-i
face pe coopii să râdă, împărţindu-le daruri: iPhone-uri, playstation…
Rodolfo se află într-o situaţie dificilă, fără casă, fără serviciu, fără
dragoste, ca un vagabond, alături de Mimi cea fără de viaţă, în timp ce
viaţa din jur merge înainte. Timpul iluziilor se sfârşeşte.
Regizorul
a debutat în 2001 pe scena de la Milano cu “Povestea soldatului”, de
Stravinski. Dar primul său succes a fost cu “Bal Mascat”, pe aceeaşi scenă,
şi apoi la Viena cu “Triptic”, de Giacomo Puccini. El a încercat un
echilibru între a povesti o istorie care să nu fie banală, atent la
estetică, alternând lirica cu proza. A reuşit, aşa cum şi-a dorit să
reînnoiască limbajul operei, să povestească prezentul.
|
|
|
|
|
|
|